Totul a pornit de la o postare pe Facebook a unei colege din tribul strategilor de schimbare de la Whisper și încă nu știu să spun dacă a fost textul sau tabloul, de care m-am îndrăgostit.
Și eu am răspuns:
Nu știu dacă întrebarea era de luat la pachet ca food for thought, da’ vin și zic aici ce răspuns mi-am dat eu.
Am observat că unde tot alergăm este ori către visele noastre ori de fricile noastre.
Alergăm ca nebunii pentru că am fost învățați că ușor nu e bine și atunci facem să ne fie greu.
Am fost învățați că statul pe loc e inutil. Doamne-fere’ să ne oprim nițel și să respirăm. Sau să observăm. Pe repede-înainte!
Ne-a devenit inconfortabil să ne simțim fericiți și iubiți. Dar a devenit confortabil să ne spunem că se obține greu și că trebuie să tragem. Să tragem până la acea epuizare. Și când poate reușești după ce ai tras o viață ca boul la jug, îți dai seama că nu a mai rămas nicio urmă de putere în tine ca să te bucuri. Și inevitabil te întreb: de ce? Pentru ce?
Și colega a zis că e loc de un blog post. Și no, aici este textul pe blog.
Era acel studiu făcut cu 100 de oameni bătrâni, pe patul de moarte în care au fost invitați să reflecteze cu privire la regretele lor. Este super utilizat ca exemplu, aș îndrăzni să zic că a devenit chiar clișeu, pentru că majoritatea regretelor au fost cu privire la ce NU au făcut, decât ceea ce au făcut.
Dar răspunsurile lor prea puțin contează pentru ceea ce vreau eu să transmit. De fapt, să întreb.
De ce trebuie să așteptăm până în ultimul moment?De ce nu ne putem imagina că ultimul moment e acum?
Și dacă chiar se întâmplă?
Și dacă chiar îți primești vestea aia că mai ai puțin timp. Foarte puțin timp ca să mai faci compromisuri.
Ce decizie iei, când știi că mai ai foarte puțin timp ca să NU ai curajul să înfrunți orice suferință vine?
Pentru că mai încolo pare pierdut în ceață…
Când am înțeles că nu există mai încolo, și că de fapt timpul meu e limitat, am început să trăiesc. Don’t get me wrong, mereu am trăit cam după mine, dar au fost multe momentele în care am vrut să mă integrez, să aparțin și atunci am făcut 1,2,3,….n compromisuri (câte a fost nevoie) și când nu am mai suportat, am renunțat la compromis.
Dar mă-ntreb dacă m-aș fi oprit totuși din goana asta și aș fi reflectat?
Doar o clipă. Doar o clipă de te-ai opri din alergătura asta… oare cum ți-ar fi?
Traversez o perioadă plină cu provocări care mă scot rău de tot din zona de confort și pe care nu le-am anticipat absolut deloc. De ce nu le-am anticipat? Eh, pentru că-s om și eu și nu Nostradamus, nici mama Omida.
Și totuși e ceva atât de frumos de această dată, ceva ce pare generat de aceste provocări. Este vorba despre un peaceful mindset, de o încredere că on the long run se merită. Monica din viitor îi va mulțumi Monicăi de astăzi.
Îndrăznesc să afirm că este vorba despre curajul pe care l-am găsit de curând în mine pentru a verbalizat ceea ce simt și pentru a începe să dau, să împărtășesc.
Am găsit în mine curajul de a mă deschide, de a da mai departe. O fac încă timid, cu mega-emoții și doar cu cei din jurul meu, fără megafoane, dar simt atâta bucurie din a dărui din timpul meu, din cunoștințele mele, din experiența mea de viață, din poveștile mele celor care caută inspirație, înțelegere, know-how și instrumente practice și ușor de folosit în cotidianul lor.
Am găsit în mine curajul asumării și bucuria de a mă elibera de vină – finally la aproape 35 de ani am înțeles că nu e vina mea. Și că de fapt nu este vina nimănui. Că life happens și ce contează de fapt este modul în care acționăm și reacționăm. Și dacă aceste acțiuni sau reacții sunt aliniate cu valorile și sentimentele noastre.
Sunt recunoscătoare că în sfârșit sunt capabilă să afirm că alerg către visele mele și nu fug de fricile mele.
Sunt de părere că alergatul către bucurie și fericire este fix aceeași acțiune cu fuga de tristețe și deznădejde, dar privită din stări emoționale diferite.
Și de când m-am prins eu de șmecherie că de fapt este aceeași acțiune, aceea în care o iau la galop, am ales să-mi spun o altfel de poveste.
O poveste în care eu având control doar asupra modului în care reacționez și acționez am schimbat în mod conștient modul în care mă raportez la alergătura asta cotidiană. Acum alerg către și nu de ceva.
Și de ce este importantă această distincție? Ei bine pentru că, din nou, în viziunea mea despre viață, alergi diferit în fiecare dintre situații.
Când fugi de ceva o faci pentru că îți este frică. O faci ca să supraviețuiești.
Se activează amigdala și de fapt ești într-un flight or fight mode, într-o continuă situație de stres și pericol, pe S2, elefantul a preluat controlul sau s-a activat creierul reptilian – atâtea denumiri, fiecare cu școala ei.
Și în astfel de situații, cu tot respectul, NU GÂNDEȘTI, adicătelea nici conștient nu ești. Ești pe PILOT AUTOMAT, zero control.
Și când alergi în astfel de condiții doar ca să supraviețuiești, fără să gândești, fără să fii conștient de procesul în sine, te oprești când simți că ești în sfârșit în siguranță sau când nu mai poți.
De fapt, când corpul tău nu mai poate. Când corpul tău bate cu pumnu-n masă și-ți spune: pân’ aici ne-a fost. Și-ar fi fain să fie doar atât, dar de fapt e mai grav, apar boli și-ți iei un mare stop din alergătură. (Am o recomandare de video pe tema îmbolnăvirii – fragment dintr-o conferință susținută de Dr. Gabor Mate)
Când alergi către ceva, o faci cu intenție și direcție.
Alergi către visele tale, idealurile tale o faci în mod conștient, cu un plan cât de cât, cu un obiectiv, cu o strategie – chiar dacă acestea se vor (mai) schimba pe parcurs. Însă alergi VOIT, CONȘTIENT.
Și te oprești pentru pauze. Te oprești pentru o reevaluare, pentru un feedback sau pur și simplu ca să fii, ca să-ți tragi sufletul un moment și să te bucuri de peisaj, cum ar veni.
Uneori te mai oprești ca să visezi. Sau ca să te încurajezi pentru ce-ai obținut până acum.
Ce vreau să spun este că fiecare dintre noi aleargă. Eu alerg, tu alergi, ei/ele aleargă. Și nu, nu mă joc de-a conjugatul verbelor ci vreau să întăresc ideea că o facem cu toții.
Trăim vremuri în care…
… percepția asupra trecerii timpului este diferit față de cum era acum câțiva ani.
… totul este pentru ieri și în goana asta a noastră, dacă nu suntem bine și autentici cu noi înșine, ajungem să încurcăm urgentul cu importantul.
Ajungem să uităm de noi și ne trezim alergând de rupem pământul pentru că ne e frică. Ne e frică de consecințe, ne e frică de ce ar putea urma, dar pentru că ne uităm la viitor dintr-un loc de teamă nu-l privim într-un mod aliniat cu valorile noastre, ci cu fricile noastre.
Și alergăm îngroziți, simțind că nu ne mai putem opri, repetându-ne „Nu mă pot opri acum, am ajuns până aici, dacă mă opresc mor. TREBUIE să continui”.
Ghici ce? De fapt nu trebuie nimic și da, chiar așa se va întâmpla o să mori. De murit murim cu toții, dar nu știm când. Și cu toate astea alergăm ca nebunii.
Sunt propriul meu șoarece de laborator
Cele mai importante lecții le-am învățat nu din sutele de cărți și articole științifice citite, ci din propriile experiențe. Și nu pentru că nu aș fi un bun student al vieții, ci pentru că învățarea experiențială este mai complexă, iar eu-s ca un magnet pentru tot ce e complex.
Însă sunt recunoscătoare pentru fiecare moment dureros ori ba, pentru fiecare gând în favoarea sau în defavoarea mea, pentru că au contribuit la cine sunt astăzi și m-au adus în punctul în care sunt acum, când apăs cu dej’tele pe tastatură ca să dau mai departe din experiențele mele.
Și acum, pentru că mi-e inima plină de recunoștință, am extra energie să fiu recunoscătoare și în avans, cum ar veni. Adică pentru tot ce va urma, dificil sau nu, pentru că știu că atâta vreme cât sunt aliniată la valorile mele și sunt autentică în trăirile mele, fiecare experiență și fiecare provocare mă va aduce și mai aproape de adevărata mea natură, de misiunea mea și de obiectivele mele.
Eu, astăzi, sunt recunoscătoare pentru că …
… am ales să alerg către.
… am dat peste momente dificile, chiar dacă nu le-am căutat.
… m-am dat sau m-au dat cu capul de pământ, la propriu și la figurat.
… mi-au zis că nu pot, că nu merit, că nu-i de mine, că-s un nimeni.
… m-au avertizat că-mi va fi greu și că o să mă-ntorc cu coada-ntre picioare (ups, hai că pe asta au nimerit-o! greu a fost, da’ de întors nu m-am întors, încă!)
… m-au asigurat 90% că e nasol și sigur am cancer. (guess what, n-am avut – nici acum doi ani, nici anul trecut, nici anul ăsta și nici la anul nu o să am pentru că m-am ambiționat să mă iubesc și să-mi îmbunătățesc relația cu corpul meu, să fim prieteni și nu dușmani)
Toate astea au venit uneori deodată la pachet, alteori una după alta ca-ntr-un frumos joc de domino. Și de fiecare dată când au venit m-au trezit dintr-o stare de amorțeală în care mă băgasem singurică și conștient pentru că era confortabil. Era confortabil să dau crezare pentru câteva momente celor ce mi-au fost spuse sau făcute, decât să consum energie contestându-le.
Practic am ales să fug de fricile mele și să aleg calea compromisului.
Bine-bine măi Monica – vei spune tu citind aceste rânduri – dar e nevoie și de compromis nu? Adică are și el beneficiile lui. Iar eu îți voi spune că da. Că eu cred că e nevoie de orice crezi tu că e nevoie.
De altfel fiecare cu nevoile lui, însă este o mare diferență între a ne-ntâlni la juma’ de drum (meet me halfway) și hai măi că fac un compromis, adică las de la mine în traducere populară.
În prima situația unde ambele părți acceptă niște puncte de vedere diferite și-și dau oportunitatea clarificării, în timp ce în al doilea caz se finalizează super repede, cu bine-bine, fie ca tine. Și atât. Asta cred eu.
De ce ți-am spus despre toate astea? Pentru că există mereu soluții și este mereu o intenție bună în spate, chiar și la fugă. Și pentru că sper că te vei opri pentru o secundă din alergat, să-ți tragi sufletul și să te-ntrebi:
Eu pentru ce alerg?
Iar de nu știi răspunsul, eu te pot ajuta cu mare drag să-l găsești.
În articolul de mai sus am vorbit despre cum m-au ajutat pe mine exercițiul curajului, prin vulnerabilizare și al recunoștinței, prin schimbarea de mindset.
Dacă treci printr-o schimbare, fii fără grijă că au mai trecut și alții, myself included și pot împărtăși și mai mult din procesele mele, din experiența mea, din instrumentele mele. Eu sau oricare dintre colegii mei de la change.ro.
Ce este change.ro?
Este un website marca Whisper Center for Strategic Change (o organizație globală care facilitează procese de transformare în viețile personale și profesionale ale oamenilor care își doresc o schimbare).
Pe change.ro găsești resurse care te pot ajuta să-ți schimbi viața – în direcția în care vrei tu să ți-o schimbi, indiferent dacă e vorba de plan personal sau profesional, și să fie sustenabil pe termen lung. Să treci de la „felul în care sunt lucrurile acum” la „cum mi-aș dori să fie”, să-ți cultivi potențialul extraordinar – care există în noi toți. E despre claritate, eliminarea credințelor limitative, accesarea de noi opțiuni și, nu în ultimul rând, acțiune!
